Obosită şi încruntată, am strâns genunchii uşor, la gât. Mi-am lăsat pletele să alunece leneşe pe umeri, în bătaia vântului.
Doar brăduţul îmi mai oferea sprijin. Un viitor bărbat, a cărui coloană vertebrală ar putea suporta orice. Chiar şi plânsul neîncetat al unei sirene.
Strângeam pumnii şi plângeam. Ochii umezi şi un glas în subconştient care mă îndeamnă să mă liniştesc. Dar de ce aş face asta? De ce să nu mă exteriorizez. Aş vrea să plâng până aş leşina… Aş vrea să plâng până când nu aş mai avea un gram de apa în organism…
Vântul adie cu drag si mă alină. O frunzuliţă se împiedică de chipul meu. Păsările pleacă, iar eu rămân aici. Vreau să învăţ să patinez pe nori. Vreau să îl salut de sus, sub altă formă.
Aş fi preferat să dispar. Aş fi preferat să mă transform într-o picătură de ploaie şi să exist sub altă mărime în tot acel ciclu al naturii. Aă fi salutat mii de oameni, de flori, de animăluţe şi de poteci. Aş fi făcut îndrăgostiţii să zâmbească şi să danseze împreună cu mine şi cu familia mea.
Aş căuta chipul tău peste mii de mări şi zări. L-aş colinda şi l-aş cuceri. Aşa cum ochii tăi îi caută pe ai mei… Aşa cum mâinile ni s-au împreunat iar timpul a stat în loc. De nu te voi găsi, te voi strigă – poate mă vei auzi şi mă vei afla.
Oferă-mi viaţă şi credinţă în iubire şi în ziua de mâine. Încălzeşte-mi ochii şi aprinde-i.
Ia un loc şi te ascult: