20:46

Nu durează mult timp să realizez din nou, că nu mai cred în mine, în ceea ce am fost şi am devenit treptat. Realizând că lumea te ia de prost şi îndrăzneşte să te calce în picioare, vrei să nu cazi pradă răutăţilor şi să rămâi pe linia de plutire. Astfel, te încăpăţânezi să râzi, să rămâi nepăsător şi să îţi continui drumul. Dar nu reuşeşti… Şi mai rău faci. Mai rău ajungi. O multitudine de gânduri, stări şi nopţi nedormite. Cafele şi zahăr. Energie, nu?
„Zâmbeşte”, spuse turma.
„Viaţa e frumoasă” atunci când nu mai exişti.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: