Turmaaaaa

Mă poţi contrazice cu tot ce doreşti. Dar să nu îmi spui că nu există oameni frustaţi pe acest pământ. Oameni care ar fi capabili să îşi calce în picioare şi ultima fărâmă de demnitate pentru a ne demonstra cât de proşti sunt. Oameni care… cred că au coloană vertebrală şi care cred că se respectă. Dar cum îi pot numi ‘oameni’?! Ei nu fac parte din această categorie. Sunt doar nişte scursuri ai societăţii, care nu sunt capabile să realizeze ceva în viaţă fără chin şi fără muncă. MARIONETE care consideră că te dărâmă prin hărţuire sau prin nişte banale înjurături. Atât îi duce mintea, nu?
Astfel, aceste MARIONETE fac parte din vestita TURMĂ. Păi cum… Dacă frăţiorul lui bea şi se urcă pe podium, el de ce să nu facă asta? Cum… Dacă frăţiorul lui fumează şi se crede ‘băjet’, el de ce să nu se comporte la fel? Vai vai. Dar cum să nu se aranjeze ei la fel?! Cum să nu încerce să agaţe tot soiul de „dame” doar pentru o noapte de distracţie? Sau cum să nu se comporte precum nişte maimuţe într-o instituţie? Saaau. Cum să nu tragă ei cu urechea la vecinul de birou? Păi nu poate trăi dacă nu află ultima bârfa… Merge la sală şi în loc de creier îi cresc muşchi. Are device-uri de ultimă generaţie în loc de creier. Hmm. Şi pentru că nu mă pot abţine: se foloseşte de degeţelul mic cu cel mai nelucrat muşchi pentru a-şi satisface partenera. Putem spune că societatea nu merge înainte, ci înapoi. Aceste personaje nu vor fi în stare niciodată să îşi analizeze propria grădină.
Să încercăm să le oferim o carte? Un dicţionar? O grădină? Asta ca să aibă cum şi cu ce să îşi ocupe timpul… Constat de foarte multe ori că viaţa mea este mult mai interesantă şi palpitantă decât a lor. Datorită lor, văd şi eu că am cu ce mă mândri. Le pot recomanda mii de activităţi, dar aceste personaje vor crede că încerc să îmi bat joc de ei (uuups – greşeala mea).
Şi pentru că nu sunt singura care face slalom zilnic printre aceste specimene: tu de ce fel de personaje te-ai lovit? Au reuşit să îţi pună beţe-n roate?!

*dacă vreo persoană frustrată citeşte aceste puţine rânduri şi nu are pic de respect de sine, îi recomand să deschidă un dicţionar şi să se uite în oglindă.

16, joi.

Este absolut perfect atunci când ajungi să îţi pese doar de bună starea ta, doar de sufletul tău. Aşa ar trebui să fie mereu. Să te pui pe primul loc. În primă fază, totul să fie doar pentru şi despre tine. Dacă tu nu eşti ok, cei apropiaţi cum vor fi ok?
Mai am de învăţat o multitudine de lucruri, dar… Astăzi îmi mulţumesc că am avut răbdare cu mine. Că m-am iertat, că am trecut peste problemele pe care mi le-am creat. De uitat, nu am cum – dar accept şi merg mai departe. Am învăţat că cine te merită, te caută. Te salută, te întreabă de bine, îţi oferă ajutorul lui şi poate îţi mai oferă şi o îmbrăţişare. Am învăţat pentru a nu ştiu câta oară că oamenii pleacă când s-au şters bine pe mâini, când observă că te-au secătuit de puteri.
Am ajuns astfel să le mulţumesc indirect oamenilor care s-au depărtat de mine… Hei. Îmi este mai bine. Am învăţat să zâmbesc sincer şi să nu mai critic. Nu îmi mai pasă de ceea ce spun cei din jur şi mă redescopăr. Pot să mă dau deoparte şi îmi place.
Vârsta nu te face mai înţelept, ci trăirile.
*e doar povestea mea. A mea şi a altor multor oameni. Diferă doar drumul.

Loc rezervat! Ocoliţi.

Orice licean are tupeu de când îi creşte primul floc pe moacă.
Orice licean are tupeu din momentul în care îl racolează partidul şi se crede mare conducător.
Orice licean are tupeu din momentul în care intră la facultate şi se crede cel mai mare ca vârstă, negândindu-se că sunt alţii cu mult mai mulţi ani decât el care au mult mai mult creier.
Eiii… de aceea îmi urăsc eu 60% dintre „colegi”. Pentru că fac parte din aceste puţine categorii enumerate.
Hopa partidul, hopa pupincurismul! Hai să ridicăm proştii-n slăvi, iar pe deştepţi să îi târâm în noroi. Şi când s-o întoarce roata… Ahhhh! 666 what’s uuuup! 🙂
Ştiţi şi voi ce înseamnă „coleg”. Mulţi îl deţineţi în vocabular şi jonglaţi cu el în multe moduri superbe. Dar eu ce să zic… Parcă l-aş elimina din al meu vocabular până mă voi angaja. Ce să mai spun de „lucrul în echipă” şi „cooperare”.
Mulţi  merg pe premisa: ori te hlizeşti toată ziua cu noi şi te plângi că nu ai avut timp să te machiezi la 7 dimineaţa, ori eşti „târât” prin gurile tuturor tutuniştilor şi mâncat de dos până la ultima bucăţică.
Dar helloooo! Al meu creşte mereu! Aşa că, dragilor, vă urez spor la înfulecat.
E mai frumos să îmi văd de treabă decât să stau la bârfă şi să beau cafele prin pub-uri toată ziua.

Doar câteva minute

Sunt studentă la „calculatoare şi tehnologia informaţiei”. Viitorii „ciudăţei” care stau numai în faţa calculatorului. Fals. Înfine…
Studentă fiind în anul I, avem parte de o gamă diversificată de materii, printre care şi o minune numită „tehnici de comunicare”. Sunt printre puţinii studenţi încântaţi de faptul că mai putem învăţa şi altceva. Daaaar – al nostru profesor de seminar ne-a pus să realizăm o prezentare pe o anumite platformă (prezi se numeşte). Domeniul? Clar IT. Putem scrie despre orice. Am ales să realizez prezentarea împreună cu o colegă nouă în blogosferă: Lola îi spunem noi, colegii. Tema? Blogging. Combinăm utilul cu plăcutul.

Şi mie, cum îmi place să scot în evidenţă opiniile celor din jur, vă adresez una, două, trei etc întrebări:

  • De ce blogging?
  • De ce un blog şi nu o carte?
  • Avantaje / dezavantaje?
  • Ce le recomanzi celor care doresc să intre în „horă”?

Menţionez că părerile dumneavoastră vor apărea în prezentarea noastră.

Draga mea colegă cu botul pe sus

Scuze. Surla pe sus.
Îmi eşti dragă, precum ceapa călită. Debordezi de bucurie când mă vezi şi parcă parcă ai dori să te îmbrăţişez – adică, să te ametesc puţin cu ale mele degeţele dibace pe corpul inamicului.
Te-am admirat de când te-am cunoscut. Eşti cea mai mare mincinoasă posibilă! Ai lua „MARELE PREMIU” la toate concursurile cu minciuni (ştiu, nu există aşa ceva, dar putem inventa noi, special pentru tine). Mie îmi spuneai una, altei colege alta, altui coleg altă variantă şi aşa mai departe. Te pricepi, dar nu îţi iese. Am prea multă experienţă cu oamenii ca tine. Flutură-ţi râtul prin altă parte şi sper să nimereşti gaura. Vei adora bogăţia acelei „găurici”.
Tu, fata aceea de treabă, care încearcă să comunice cu toată lumea, nu vrei să ne încânţi cu nişte vocalize? Sau se vor sparge geamurile şi de ruşine vei pleca în Germania mâncând pământul?
Tu, acea domnişoară care tocmai şi-a lăsat unghiile lungi, nu ai vrea să îţi faci puţină curăţenie prin podoaba capilară? Mie una, mi se face silă numai când mă uit. E greu, ştiu… În anumite cartiere din Galaţi se dă apă cu ţârăita de ceva timp.
Tu, la câte firme ţii contabilitatea şi cât îţi scoţi pe oră? Şi de curiozitate: care sunt adresele firmelor? Asta aşa, poate îmi găsesc şi eu un job part-time.
Tu faci, tu dregi, tu le ştii pe toate. Dar cât de mulţumită eşti de tine?
Ba că vrei să mori, că nu ai nici un rost pe această planetă, ba că eşti cea mai bună şi ai mari idei pe care doreşti să le pui în aplicare. Dar rezultatele vor apărea vreodată (în ambele cazuri)?
Dar nu vrei să ne faci o favoare? Mai taci din gură căci poluezi fonic. Nu vorbeşti despre nimic legat de specialitate, muzică bună sau vreo carte citită (alea pe care nici măcar nu te gândeşti să le citeşti). „Bla bla bla… Am fost şi mi-am cumpărat. Bla bla blaaa… G* a zis asta şi a băut asta şi s-a scărpinat în urechea stângă la ora 19:34. Bla bla blaaa… şi mi-am cumpărat 2 fonduri de ten şi ultimul răcnet de ruj şi o nouă apă micelară.”

G* – iubiţelul care o cam întreţine (mămica iubiţelului o întreţine de fapt)

Şi uite aşa, mimoza noastră spune că este ţinută în puf, că munceşte în nu ştiu câte locuri, că jumătate din haine şi le-a cumpărat din H&M sau New Yorker, că face sală (cred că frecventează mai mult sala de mese), că se pricepe la make up, că că căăăă… Baliverne.
Sunt plictisită, sătulă şi nu îmi mai pasă nici cât negru sub unghie de acest gen de oameni.
Hai salut şi la mai mare…
Raţa are 3 picioare!

Ani de … facultate

„Ani de liceu, cu emoţii la română […]”. De fapt, au fost fără emoţii – au fost cu fooarte mulţi drăcuşori în dos. Ipocrită sau nu, crizată sau ba, arogantă şi nu îmi pasă, am urât cei 4 ani de liceu. Why? Ăi mai minunaţi colegi. Abia în banchet am fost mai uniţi. Până atuncea, bârfe şi caterincă pe seama mea cât cuprinde şi foarte mult luat peste picior. Dar omul cât trăieşte învaţă, iar eu ştiu acum cu cine trebuie să stau şi cu cine nu.

„Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani.” Omuleţi puţini mai gânditori. Mulţi cei drept, dar asta e. Omuleţi maturi, cu capul pe umeri (a se citi extremitatea superioară a corpului omenesc), cu care chiar poţi conversa. Despre orice. Job-uri, cum vedem noi viitorul, adolescenţii din ziua de azi, tehnologie şi muzică unde este cazul.

Buuut … ce mă fac eu cu ai mei coleguţi drăguţi, atenţi şi serioşi (aşa se presupune că ar trebui să fie ei), care se hlizesc mai pe la toate cursurile, laboratoarele şi seminariile iar profesorilor le vine să îi dea afară? Ce fac eu cu atenţia mea? În acel moment chiar nu vreau să se transforme într-una distributivă. Copilaşi tocmai ieşiţi de pe băncile şcolii, care se bucură de faptul că nu sunt ascultaţi şi nu primesc note săptămânal, care te bârfesc până la cel mai mic detaliu şi cărora dacă le faci observaţii se pun în gură ca tine ca şi cum ar fi la piaţă?!

Sunt unii cărora le fac observaţie şi pe care îi rog să tacă – eu ce primesc? Un zâmbet tâmp, nişte ochi de broască şi râsete în continuare. Acum îmi înţeleg profesorii. Le cer scuze pentru momentele în care îmi iau şi eu nasul la purtare şi le voi face în continuare colegilor mei observaţii.

Mă uit zilnic prin campus şi parcă m-aş da eu cu capul de toţi pereţii. Don’şoare care merg ca pe podium, don’şori care îşi trec mâna prin păr din 5 în 5 minute şi ciudăţei care nu ridică capul din pământ. Ori e albă, ori e neagră. Profesori care sunt în stare să te lovească cu maşina, numai că să îşi etaleze bolizii.

Deh… Şi eu trebuie să îi suport chit că vreau, chit că nu vreau. Simplu. Mă fac că nu îi văd.

Vânătoare de culori

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Am avut şi eu noroc de o dimineaţa călduroasă, fără lacrimi şi fără plictiseală.
Câţiva paşi colo, câţiva dincolo, 2-3 poze şi hopa dorinţa de plimbare.
Un bucheţel de lalele sub o fereastră şi o bucătăreasă care zâmbeşte la mine când îi fotografiez „focul”.
Un motan supărat, fiindcă l-am pâsăit şi l-am deranjat din dulcele somn. Ce e drept, dacă îl luam la alintat, sărea la bătaie. Era oare după o noapte de beţie?
Deoarece azi noapte a plouat, don’şorii melci au ieşit la promenadă. În anumite locuri, spuneai că e invazie. L-am admirat enorm pe un bătrânel care s-a aplecat pentru a lua un melcuşor (care era de fapt ditamai melcul dolofan) şi a-l pune la loc sigur.
Căţei, pisici şi al naibii de multă lume. S-a spart vreo conductă? Pe lângă faptul că vine vara şi e foarte frumos afară… Se plimbă cumva câinii cu covrigi calzi în cozi? Căci dacă este aşa, mă alătur lumii cu mare drag. 🙂
Dar eu totuşi, prefer să rămân la căldurica proprie, să mai ascult puţină muzică şi să citesc. Căci am nevoie de odihnă.

Conform lunii

Waaaaaaaaaaaa!
Isterie!
Alergătură.
Slalom printre tarabe!
Cadouri! Pentru cine? Cum pentru cine? Pentru soţie, pentru iubită, pentru mamă, pentru colege. Câte? Muuulte. Braţe întregi de flori şi punguţe pline cu fel de fel de meşteşuguri. Lănţişoare, broşe, inele, pandantive… Puse toate pe căprării, culori şi PREŢURI! Dar eu, mai „drăguţă” din fire, nu am oferit nici măcar unul astăzi. Mamei mele îi voi face un cadou superb de 8 martie. Oricum, eu şi sora mea suntem cadourile ei în fiecare secundă.
Oameni disperaţi peste tot. Dar îmi place. Măcar aşa să mai facă lumea şi câte un cadou, câte o atenţie ici-colo. (da, ştiu…sunt pretenţioasă).
Ca şi în liceu, am primit lucruri drăguţe, de la băieţi, respectiv bărbaţi drăguţi (a se citi şi memora iubitul meu).


20160301_174202

Al meu iubit, mi-a făcut cadou un lănţişor cu pandantiv din sticlă de Murano, de care sunt foarte îndrăgostită, şi o brăţărică cu zodia mea. Hihiii. Mulţumită fiind (putea să nu îmi aducă nimic – este destul faptul că îmi este alături), îl ador pentru tot ceea ce face pentru mine. Am primit şi flori, şi ciocolată (pe care am devorat-o în câteva secunde).
Cu această ocazie, vă urez un călduros „la mulţi ani” şi o primăvară superbă, alături de cei dragi.

P.s: a cui a fost (şi este) baba astăzi?

Asta mi-s

56c83bbac4250

 

ȚĂRÁN, țărani, s. m. Persoană care locuiește în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor; persoană care face parte din țărănime; sătean. – Țară + suf. -an. (DEX)

Pentru unii, ţăranul (locuitor în mediul rural) reprezintă omul cu palmele bătătorite de muncă, pline de pământ. Pentru alţii (printre care şi eu), „ţăranul” modern, cel din mediul urban, este cel care ştie şi se pricepe la a arunca gunoaie în locuri neamenajate, la a mânca seminţe pe stradă din mers, la a înjura cât îl ţin plămânii, la a se holba la tine şi la a te mânca din priviri (uneori ai impresia că vrea să te ia la bătaie) etc. Unora le place să te calce pe picioare în mijloacele de transport în comun, iar alţii adoră să strivească. Ce să le faci… Sunt oameni şi oameni. Dar vorba aceea: „Lume multă, oameni puţini.”

Tu cărei categorii îi aparţii? Te invit să dai un click aici şi să faci parte din această echipă.

Fă-ne mândrii!

Strălucire

 

Fotografie-0013

„Dunărea… profundă, misterioasă.

În acelaşi timp aproape, acasă.”

                                                                                                            (Duma Virgil-Florin)

Fotografie-0012

Zăpadă, ger şi zâmbete

Fotografie-0004

Astăzi expunem crenguţele de gheaţă. Împreună cu gerul şi cu buşiturile luate din cauza gheţii. Eu nu am îmbrăţişat asfaltul, dar au făcut-o alţii pentru mine. Ne îmbrăcăm precum şi eschimoşii şi ne deplasăm precum pinguinii! E distractiv.
Fotografie-0005
Iar acest brăduţ, o duce foarte bine. Zilnic, îşi aranjează părul şi îşi face manichiura şi pedichiura. Şi mai aplică şi puţin blush. Eiii… Dar ce ştim noi. Minionul din el m-a atras enorm. Este inocent, inofensiv şi fricos. Este mai micuţ decât mine (ce bine mă siiiiimt) şi a zâmbit foarte frumos la poză. În fiecare zi are parte de concerte gratis. Şi ca să vezi… Deţine şi bodyguarzi!

A 21-a treaptă

Fotografie-0003 Fotografie-0004
Nu or fi pozele de o claritate excelentă, dar asta eram eu în mini-tinereţe. Eu şi sticluţa? Nu vedeţi voi bine… Mâncatul in exces v-a înceţoşat privirea.
Majoritatea umblă pe la porţile mele cu urări despre împliniri, succes, toate cele bune şi mai ştiu eu ce trăsnăi. Dar puţini au fost cei care au ştiut să pună sănătatea pe primul loc. Dacă ai sănătate, pe restul le faci pe parcurs – oricum când murim, nu luăm nimic cu noi!
Eu vă doresc sănătate cât încape! Atât fizică, cât şi psihică. Sănătate vouă şi celor apropiaţi.
Un nou an în care să continuăm să visăm, iar apoi visele să devină realitate.

Nu umblu acum cu textuleţe gen „pentru mine, 2015 a fost superb”. Nu a fost un an perfect, am avut multe probleme, unele venite din partea altora, altele făcute cu mânuţa mea (mie şi celor din jur), dar sunt optimistă. Ce pierdem, înlocuim cu ceva mai bun sau „recondiţionăm”. Nu e greu. Trebuie doar să îţi doreşti!

La mulţi ani!

Happy end

„De Crăciun, fii mai bun…”
Stai! Ce? Doar de Craciun? Păi şi eu dacă vreau să fac câte un gest fain în fiecare zi, nu mai primesc cadou de la Moş Crăciun?
Şi chiar şi aşa… Am fost o fetiţă rea. Una fooooarte rea.
Glumind cu un prieten, tachinându-l eu mai exact, am spus că o caut cu lumânarea. Când colo, ce să vezi? Eu de fapt o caut cu nocturna. NOCTURNA! Asta ca să vezi cât de rea sunt. Eu, o făptură de un metru şi o speranţă, cu o făţucă de copil de maximum 15 anişori, critic, mă enervez şi tachinez. Sunt un îngeraş!
Aaa da: vreau să revăd Star Wars VII 🙂 Spre mirarea multora, mi-a plăcut complet. Sonorizarea a fost genială, coloana sonoră a fost divină, acţiunea m-a ţinut cu sufletul în gât (cu toate că Harrison Ford a murit – sau nu se ştie… aştept următorul episod), iar efectele 3D m-au speriat. În concluzie, au meritat bănuţii. Mai meergem.
E doar o zi obişnuită. Numai că nu ne dăm seama de acest lucru şi mâncăm numai bunătăţi, ne plimbăm prin ţară, ne întâlnim cu toate rudele şi cumpărăm zeci de cadouri doar la ocazii. Mare greşeală… Dar în restul anului nu îi iubim pe cei din jurul nostru?

Ireversibil

Chiar azi nu am avut internet şi m-am simţit genial. Printre cumpărături, filme şi aţipit, am fost şi la grădina zoologică a oraşului. Da, mă bucur că încă o mai avem. La mulţi ani, România!

Această prezentare necesită JavaScript.

De aici, de la căldurica din pătuţ, vă salut şi vă urez o săptămână superbă în continuare.

P.s: Noi, ne mirăm cât de repede a trecut timpul. Gaşca, m-a anunţat că azi am făcut un anişor de când ne-am născut. Un anişor plin de întâmplări faine, oribile, dar şi amuzante. Un beţişor plin cu de toate. Şi vor mai trece mulţi, şi noi vom creşte mari şi frumoşi. Şi mărinimoşi.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: