fără muzică

și stă aruncată pe acea nenorocită de canapea, bându-și cafeaua și dând scroll încontinuu.
Lumea spune că e doar o pasă, că îi va trece, dar starea i se înrăutățește.
Nu mai are chef de ieșit din casă. Prieteni nu își poate face, iar relația simte că i se scurge printre degete.
Viața va lua o turnura diferită și va trebui să își schimbe aripile veștejite.
ar da o tură de țară, de lume, de suflete. Și-ar face capătul.
Și se minte zilnic că e ok. Și zâmbește și râde. Și ar da orice să fie totul măcar acceptabil. Și uită că are un suflet pe care trebuie să îl hrănească cu cât mai mult optimism. Treptat se transformă și capătă o răceală greu de străbătut. Nu mai știe ce înseamnă să fii ascultat, să poți plânge pe umărul cuiva.

Și-a uitat numele. Își pierde viața.

Comparaţii

Hai să luăm străduţele pavate la pas şi să ne readucem aminte de zilele însorite în care zâmbeam şi visam la viitorii ani.
Să ne luăm în braţe şi să nu îi facem loc punctului. Priveşte cerul şi zâmbeşte. Un mirific curcubeu – nu-i aşa că după ploaie apar zâmbetele? Ale unui copil îndrăgostit aş putea spune. Zâmbetul unei fetişcane înjunghiată de zeci de oameni. Divin. Poate prea frumos. Îţi exprimi sentimentele? Zâmbeşti? Trăieşti clipa? Nu ar fi rău dacă ţi-ar şi strica-o vreun neghiob. Şi ştii de ce … Pentru că cea mai mare satisfacţie stă în răutăţile pe care le duci la bun sfârşit, cu brio.
Sunt doar momente care vin şi pleacă? Poate. Dar lasă răni adânci şi te supără mereu. Te vei lovi de ele şi vei realiza cât rău îţi fac.
Colecţionăm clipe, zâmbete, vise, speranţe, amintiri, cadouri… Nimic nu se aruncă. Păstrează-le în cel mai întunecat loc dar nu îţi bate joc de ele. Pusesem suflet, mai ştii?

Piper peste suflet

Concentrează-te pe tine şi demonstrează-ţi că poţi.  Ştii că lumea e capabilă doar să te joace pe degete, să te consume şi să te distrugă. Profită de faptul că te poţi stăpâni şi că eşti capabil să nu le întorci obrazul. Ridică mână doar pentru a le arată propriul drum şi intoarcele spatele. Oricum te vor bârfi pentru binele făcut. Oricum se vor întoarce la cei care cândva, le-au făcut foarte mult rău.
Nu sunt capabili să ia propriile decizii şi nici să fie atenţi la ceea ce spui. Reacţiile sunt de moment, iar regretele mereu vor apărea. Oui! Vor regreta şi se vor „întoarce” la tine, cu coada între picioare. Nu le adresa cuvinte de dulce. Nu le răspunde la provocări. Mulţumeşte-le.
Mulţumeşte-le pentru faptul că te-au ajutat să realizezi că meriţi mai mult. Atâta timp cât ai oferit respect, îl meriţi. Iar dacă nici acum nu se trezesc, retrage-te definitiv.

20:46

Nu durează mult timp să realizez din nou, că nu mai cred în mine, în ceea ce am fost şi am devenit treptat. Realizând că lumea te ia de prost şi îndrăzneşte să te calce în picioare, vrei să nu cazi pradă răutăţilor şi să rămâi pe linia de plutire. Astfel, te încăpăţânezi să râzi, să rămâi nepăsător şi să îţi continui drumul. Dar nu reuşeşti… Şi mai rău faci. Mai rău ajungi. O multitudine de gânduri, stări şi nopţi nedormite. Cafele şi zahăr. Energie, nu?
„Zâmbeşte”, spuse turma.
„Viaţa e frumoasă” atunci când nu mai exişti.

Azi. Mâine. Mereu.

Mi-am şters chipul de machiaj. Mi-au ieşit la iveală lacrimile şi ochii însângeraţi. Cearcănele proeminente şi ridurile din colţurile ochilor mă trădează. Azi. Doar azi.
Îmi voi da cămaşa jos şi îmi vei observa semnele pe braţe. Zeci de liniuţe pe pielea puţin bronzată. Le descopăr şi eu, din nou. Nu mă întreba povestea fiecărei. Nu îţi voi spune… Sau dacă voi face asta, te voi minţi. Voi da vina pe colţurile dulapurilor din bucătărie. Firar… Dar ştiu că vei încerca să mă crezi. Doar o încercare. Dar mă vei privi în ochi şi îţi vei da seama. Poate… Şi îmi pun bluza pe mine şi liniuţele vor continua să apară treptat. Te-am minţit când ţi-am promis că voi sta cuminte şi nu mă voi mai auto mutila. Cuminţică, ştii? Aşa mi-am spus de mii de ori, dar lama şi-a creat propriul suflet şi propriile mişcări şi a învăţat paşii dansului. Şi exersează des. Chiar zilnic uneori. Şi mă controlează şi mă subjugă. Şi îmi calcă orice urmă de bunătate în picioare. Doar mâine îmi dau cămaşa jos.
Şi mereu mă voi lăsa dusă de val, de vânt şi de raze. Mereu voi zbura printre stări şi gânduri întunecate. Ce… mai contează încă o liniuţă? Încă un suspin? Sau un mic zâmbet în colţul gurii? Urăsc momentele în care arunc un zâmbet. Mereu va fi ceva ce mă va face să mă urăsc.

Cuvinte peste cuvinte

Mă felicitasei cândva. Spusesei prin intermediul unui ecran „Felicitări. Ai scris prima pagină şi 15 minute din a 2-a. Cartea asta cu 365 de pagini va fi un bestseller.” Iar eu, ioooi. Doar cuvinte. Când oamenii nu te mai întreabă de bine, rămân doar cuvinte pe o foaie, albă, murdară peste ani, îngălbenită de trecerea timpului.
Un cumult de informaţii pe care le vei uita. Şi vei uita şi cine vrea să îţi fie alături, indiferent de poziţie. Dar asemenea. Cuvinte şi idei în vânt. Debitez prostii şi îmi recreez vise.
Acele 15 minute au trecut. Au trecut mii de minute. Stări. Râsete. Ştii? Mi-am promis că voi zâmbi. Şi am motive. Şi voi avea. Dar adu-ţi aminte că ţi-am repetat că îţi voi fi alături mereu, din umbră: prin telepatie. Voi fi mereu la locul oportun în cazul în care vei avea nevoie. Why not? Mă declar prietenă….Dacă mi se doreşte acest statut.
Bestseller… Eu sunt Diana. Mii de volume. Miliarde de cuvinte. Ştii, nu? Cred că ai avut ‘norocul’ de a cunoaşte mai multe Diane. 3 în 1? 4 în 1? Maybe…
Unele capitole sunt scurte. De o pagină. De o zi. Altele, sunt săptămâni întregi. Cuvinte scrise pe asfalt şi pe bănci. Morman de priviri. Cuvinte scrijelite cu tact, pasiune şi lacrimi.
Cuvinte care provin dintr-un cadavru ambulant. Urât spus, nu? Dar asta sunt. Asta mă consider.
Cuvinte peste cuvinte. Un tot unitar convins că …. voi fi un bestseller.

 

Ai uitat momentele în care ţi-am dăruit putere şi zâmbete. Acum mai rămâne să le reculeg din alte suflete, alte minţi, alte lumi…

A câta viaţă? 

„Am încheiat. Tot.”

Şi-a luat geanta şi a plecat. 

Neuitându-se în urmă, a trântit uşa şi nu am mai ştiut nimic de el. Nu mi-a mai numărat lacrimile, nu m-a mai mângâiat. Am pierdut şirul momentelor faine din cauza unei toane. Sau din cauza unei toante. Eu… eu sunt aceea. 

Au vibrat pereţii, uşile şi ferestrele. Mi-a vibrat inima. S-a rupt sărăcuţa. Să o mai adun? Să o lipesc? Cu ce?! Nu deţin acel elixir. Ai’ mai mare bucăţică e îmbibată de amintiri. Superbe, cu tine. Se tăvăleşte şi te cheamă. Te caută. Îţi caută chipul. Îţi caută căldura. 

Dar de unde atâta bunătate într-un omuleţ?! Vreau cam multe… Vreau tot uneori. Alteori, nimic. Îţi vreau doar binele, să nu uiţi asta. Sper. 

Doar în camera mea plouă – în rest, soare şi senin. Parfum de iubire, unde eşti? 

Strigă-mă o ultimă oară şi iartă-mi toanele… 

Şi încă plouă. 

Sinapse

Insist
să mi te scot din piele,
din vene …

Tai retina
şi trag cortina.
Mă întind uşor
visând, la un nou spectacol …

Război pierdut

Am picat în gol. Brusc. Fără certuri şi obligaţii. Fără aşteptări.               P.s: Sunt doar pe masa de operaţie şi aştept ca doctorii să termine joaca cu ale mele organe.

Punct şi de la capăt!

One day can change everything…


Ajunsesem la fotografia numărul 84… 84 de plăceri. „84 de infinităţi” de zâmbete la fiecare fotografie. Dar la final, e doar un număr. Unul care va fi întrecut şi uitat. La urma urmei, rămâne bucuria şi scânteia din ochi.

Fotografia, pentru mine, reprezintă o porţiţă de scăpare dintre cele rele. Ceva de moment. Nu voi putea uita niciodată toate cele urâţele (ştiu…sună ciudat) care şi-au făcut casă în viaţa mea în mai puţin de o lună. Nu aveam idei. Nu aveam chef de citit (ceea ce e destul de grav şi la care trebuie lucrat), de ascultat muzică sau de comunicat cu oamenii. M-am rezumat la familie şi iubitul meu. Am făcut în aşa fel încât să nu îmi spăl rufele în public, dar parcă simt că explodez.

  • Totul a început fix acum o lună când mama prietenului meu a decedat (menţionez că el are doar 23 de ani) – unii vor spune că e ceva normal şi că va trece, alţii vor spune doar un simplu „îmi pare rău”. Eu îi spun zilnic că a păţit-o prea devreme şi că îi voi fi alături. Datorită faptului că eu ţin mult la el şi îi vreau tot binele din lume, situaţia m-a afectat foarte mult dar nu l-am lăsat pe el să vadă. E oribil să vezi un omuleţ sleit de puteri, cu mii de griji în spate pentru că viaţa abia a început pentru el, la mormântul mamei lui, vorbindu-i. Nu e aşa uşor… ştiu. Dar nu se putea altfel? De ce omul trebuie să primească asemenea lovituri? Am mii de întrebări, la care nu există răspunsuri… De ce?
  • La două săptămâni, moare mama unei prietene de familie. Cu toate acestea, aveam o presimţire ciudată. Dar am spus că totul va fi ok şi că nu se va mai întâmpla nimic nou.
    Ajunsesem la ideea: „Eu merg la înmormântări şi la pomeni, iar alţii se duc la mare şi la munte.” Life = Bitch.
  • Colac peste pupăză, nimic nu a fost ok. Din contra – totul începea să fie muuult mai de câcat. Nu trece o săptămână şi îmi moare bunica. Que? Vacanţă de vară? Fără stres? Ce termeni sunt aceştia? Şi dăi iar cu bocit, cu aduceri aminte, cu imagini idioate care îmi vor rămâne întipărite pe viaţă pe retină. Ce se poate mai rău de atât? De ce rele mai pot avea parte.
    Se fac în curând 40 de zile de la moartea mamei prietenului meu. Mă bucur că am cunoscut-o şi că am putut îmbrăţişa-o strâns.
    Se vor face alte 40 de zile de la moartea bunicii mele. Mă bucur că am strâns-o în braţe cu câteva zile înainte de a ne părăsi şi că am sărutat-o pe obrajii trecuţi de vreme şi de chin. Prăjiturele bune şi mult haz în casa ei – împreună cu verişorii am ştiut să mă distrez în mica căsuţă. Sentimentul de împlinire şi-a făcut loc în inima mea. A fost o copilărie frumoasă, fără tehnologie. Fructe, mult alergat prin curte şi aer curat. Că doar asta ne atrage la „viaţa la ţară”.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: