Timpul…

Pe când oameni?
Pe când caracter?
Pe când zâmbete sincere şi îmbrăţişări?

Anunțuri

Război pierdut

Am picat în gol. Brusc. Fără certuri şi obligaţii. Fără aşteptări.               P.s: Sunt doar pe masa de operaţie şi aştept ca doctorii să termine joaca cu ale mele organe.

Reîncarnare

Obosită şi încruntată, am strâns genunchii uşor, la gât. Mi-am lăsat pletele să alunece leneşe pe umeri, în bătaia vântului.

Doar brăduţul îmi mai oferea sprijin. Un viitor bărbat, a cărui coloană vertebrală ar putea suporta orice. Chiar şi plânsul neîncetat al unei sirene.

Strângeam pumnii şi plângeam. Ochii umezi şi un glas în subconştient care mă îndeamnă să mă liniştesc. Dar de ce aş face asta? De ce să nu mă exteriorizez. Aş vrea să plâng până aş leşina… Aş vrea să plâng până când nu aş mai avea un gram de apa în organism…

Vântul adie cu drag si mă alină. O frunzuliţă se împiedică de chipul meu. Păsările pleacă, iar eu rămân aici. Vreau să învăţ să patinez pe nori. Vreau să îl salut de sus, sub altă formă.

Aş fi preferat să dispar. Aş fi preferat să mă transform într-o picătură de ploaie şi să exist sub altă mărime în tot acel ciclu al naturii. Aă fi salutat mii de oameni, de flori, de animăluţe şi de poteci. Aş fi făcut îndrăgostiţii să zâmbească şi  să danseze împreună cu mine şi cu familia mea.

Aş căuta chipul tău peste mii de mări şi zări. L-aş colinda şi l-aş cuceri. Aşa cum ochii tăi îi caută pe ai mei… Aşa cum mâinile ni s-au împreunat iar timpul a stat în loc. De nu te voi găsi, te voi strigă – poate mă vei auzi şi mă vei afla.

Oferă-mi viaţă şi credinţă în iubire şi în ziua de mâine. Încălzeşte-mi ochii şi aprinde-i.

E prea îndrăgostită

Hmmm… Unde e Diana neînfricată pe care o ştiam eu?


E prea îndrăgostită ca să mai fie.
E vulnerabilă.
E tristă.
Este marioneta sentimentelor.


Uite cum trec
nenorocitele secunde,
şi se refac,
În al nopţii declic.

Uşor, lin şi suav
se transformă
şi mă aruncă
Într-o horă nebună.

A-Moooor

Stinge lumina şi întinde-te. Meditează în acele 10 secunde până să te pui în pat. Ce s-a întâmplat? E vid, nu? E faină senzaţia? Nuu. Nu aş mai exista în acel „vid”. Dar nu uit de existenţa ta şi rămân aici.

Urmează să îţi ofer mii de îmbrăţişări fierbinţi. Unul peste altul, facem cu schimbul.”Împărţim” sarcinile şi ne ţinem treji. Săruturi pasionale şi gemete prelungite. Plete-n vânt. Dulceaţa tinereţii ni se citeşte pe chip. Zâmbete şi sclipici în ochi.

Păcătuim secundă de secundă. Luminile sunt stinse, iar Luna ne bate uşor în geam.

Îţi sărut ochii, gura şi buzele. Te sărut cu totul, peste tot. Facem ce ne place. Mâinile-ţi alunecă pe spatele meu şi îmi masezi coapsele. Foarte uşor mă iei în braţe şi mă ridici. Întorcându-mă uşor, mă redescoperi. Dar nu ca o simplă cărniţă, ci ca vibraţii şi dorinţă.

Devenisem femeie în braţele tale, nu ai uitat, nu? Şi excelez. Îţi demonstrez toate spusele mele şi rămân pe poziţii. Uuh…ce poziţii!

Nu scriem vreun roman sau vreo carte de poezii. Avem fetish-uri, dar nu usturătoare. Ne iubim, dar nu doar prin intermediul cuvintelor. Ne demonstrăm asta în fiecare secundă.

Stau în braţele tale, goală. Dezbrăcată de inhibiţii şi de frici. Am aruncat ruşinea şi fac tot ce îmi trece prin cap.

Etape

Ce etape? Ale vieţii?! Ale şcolarizării?! Se pot pune şi acestea la cale.
De ceva timp, am început să mă tot plâng că nu îmi pot face şi eu o prietenă-două mai cumsecade (fără să mă mănânce de dos pe la spate). Dar asta nu e de azi, de ieri… Este de ani buni! Hai să spunem că e de când am început liceul, de prin 2009-2010. Mna…colectiv nou, temperamente noi şi sfintele figuri de liceu. Eu am fost mai mereu chill şi mi-a plăcut ca atunci când dau o sarcină, să fie luată în serios. De aici, cei din jur mă etichetau ca fiind „dictatoare”. Astfel, treptat, am început să îmi văd de treabă şi să mă distanţez de maimuţicile care nu ştiau ce înseamnă să îi spui cuiva verde-n faţă părerea ta. Tot în liceu, m-am apropiat de o domnişoară despre care pot spune acum că nu ştiu nimic. Înafară de minciuni, nu cred că mai ştia să spună ceva. Dacă bârfeam vreo colegă în prezenţa ei, afla toată lumea ce am spus eu. Great!
De ce nu am reuşit în liceu?
1. Pentru că nu mi-am pus unghii cu gel?
2. Pentru că nu îmi făceam părul cu placa?
3. Pentru că nu mergeam la balurile bobocilor?
4. Pentru că nu ieşeam în club?
5. Pentru că nu pupam în fund profesorii? (sorry de limbaj, dar ştiţi că aşa se practică)
6. Pentru că nu dansam pe toate manelele posibile în pauze? – preferam să îmi bag căştile-n urechi
7. Pentru că … ceee?

Acum na… facultate. Trec anul 2. Alte figuri, alte poveşti. Aici, am comunicat mai mult cu băieţii decât cu fetele. Mai o glumă deocheată, mai o discuţie serioasă (şi nu despre noile tendinţe în make-up), mai o măslină, mai o căpşună. Pe când don’şoarele, preferă să discute numai despre: pantofiori şi unghiuţeeee. Nu port pantofi, iar unghiile mi le fac singură. Şi dacă vreau un nou fard, mă duc singură prin magazine. Poşetuţa îmi lipseşte, iar părul tot nu mi-l fac cu placa. În club tot nu merg căci ar însemna să dau bani pe ceva ce nu îmi place. Cărţi citesc, deci biblioteca o vizitez des (fooooarte – în comparaţie cu alte domnişoare). Când vreau să ascult muzică, tot căştile sunt puse în funcţiune.

De ce nu îmi pot face şi eu prietene? Nu vreau fete-băieţi; vreau doar ceva cu bun simţ. O don’şoară care să nu discute toată ziua despre make-up, despre madame de la 3 sau care să se creadă cu nasul pe sus. Vreau să fac o glumă mai porno, vreau să dezbat discuţii din toate domeniile şi să râd cu gura până la urechi. P.s: nu numai o glumiţă porno – zeci (şi totuşi, de multe ori nu mă dau înlături).

 

Măi fată, tu exişti? 

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: