Etape

Ce etape? Ale vieţii?! Ale şcolarizării?! Se pot pune şi acestea la cale.
De ceva timp, am început să mă tot plâng că nu îmi pot face şi eu o prietenă-două mai cumsecade (fără să mă mănânce de dos pe la spate). Dar asta nu e de azi, de ieri… Este de ani buni! Hai să spunem că e de când am început liceul, de prin 2009-2010. Mna…colectiv nou, temperamente noi şi sfintele figuri de liceu. Eu am fost mai mereu chill şi mi-a plăcut ca atunci când dau o sarcină, să fie luată în serios. De aici, cei din jur mă etichetau ca fiind „dictatoare”. Astfel, treptat, am început să îmi văd de treabă şi să mă distanţez de maimuţicile care nu ştiau ce înseamnă să îi spui cuiva verde-n faţă părerea ta. Tot în liceu, m-am apropiat de o domnişoară despre care pot spune acum că nu ştiu nimic. Înafară de minciuni, nu cred că mai ştia să spună ceva. Dacă bârfeam vreo colegă în prezenţa ei, afla toată lumea ce am spus eu. Great!
De ce nu am reuşit în liceu?
1. Pentru că nu mi-am pus unghii cu gel?
2. Pentru că nu îmi făceam părul cu placa?
3. Pentru că nu mergeam la balurile bobocilor?
4. Pentru că nu ieşeam în club?
5. Pentru că nu pupam în fund profesorii? (sorry de limbaj, dar ştiţi că aşa se practică)
6. Pentru că nu dansam pe toate manelele posibile în pauze? – preferam să îmi bag căştile-n urechi
7. Pentru că … ceee?

Acum na… facultate. Trec anul 2. Alte figuri, alte poveşti. Aici, am comunicat mai mult cu băieţii decât cu fetele. Mai o glumă deocheată, mai o discuţie serioasă (şi nu despre noile tendinţe în make-up), mai o măslină, mai o căpşună. Pe când don’şoarele, preferă să discute numai despre: pantofiori şi unghiuţeeee. Nu port pantofi, iar unghiile mi le fac singură. Şi dacă vreau un nou fard, mă duc singură prin magazine. Poşetuţa îmi lipseşte, iar părul tot nu mi-l fac cu placa. În club tot nu merg căci ar însemna să dau bani pe ceva ce nu îmi place. Cărţi citesc, deci biblioteca o vizitez des (fooooarte – în comparaţie cu alte domnişoare). Când vreau să ascult muzică, tot căştile sunt puse în funcţiune.

De ce nu îmi pot face şi eu prietene? Nu vreau fete-băieţi; vreau doar ceva cu bun simţ. O don’şoară care să nu discute toată ziua despre make-up, despre madame de la 3 sau care să se creadă cu nasul pe sus. Vreau să fac o glumă mai porno, vreau să dezbat discuţii din toate domeniile şi să râd cu gura până la urechi. P.s: nu numai o glumiţă porno – zeci (şi totuşi, de multe ori nu mă dau înlături).

 

Măi fată, tu exişti? 

Reclame

20160817_183135

Punct şi de la capăt!

One day can change everything…


Ajunsesem la fotografia numărul 84… 84 de plăceri. „84 de infinităţi” de zâmbete la fiecare fotografie. Dar la final, e doar un număr. Unul care va fi întrecut şi uitat. La urma urmei, rămâne bucuria şi scânteia din ochi.

Fotografia, pentru mine, reprezintă o porţiţă de scăpare dintre cele rele. Ceva de moment. Nu voi putea uita niciodată toate cele urâţele (ştiu…sună ciudat) care şi-au făcut casă în viaţa mea în mai puţin de o lună. Nu aveam idei. Nu aveam chef de citit (ceea ce e destul de grav şi la care trebuie lucrat), de ascultat muzică sau de comunicat cu oamenii. M-am rezumat la familie şi iubitul meu. Am făcut în aşa fel încât să nu îmi spăl rufele în public, dar parcă simt că explodez.

  • Totul a început fix acum o lună când mama prietenului meu a decedat (menţionez că el are doar 23 de ani) – unii vor spune că e ceva normal şi că va trece, alţii vor spune doar un simplu „îmi pare rău”. Eu îi spun zilnic că a păţit-o prea devreme şi că îi voi fi alături. Datorită faptului că eu ţin mult la el şi îi vreau tot binele din lume, situaţia m-a afectat foarte mult dar nu l-am lăsat pe el să vadă. E oribil să vezi un omuleţ sleit de puteri, cu mii de griji în spate pentru că viaţa abia a început pentru el, la mormântul mamei lui, vorbindu-i. Nu e aşa uşor… ştiu. Dar nu se putea altfel? De ce omul trebuie să primească asemenea lovituri? Am mii de întrebări, la care nu există răspunsuri… De ce?
  • La două săptămâni, moare mama unei prietene de familie. Cu toate acestea, aveam o presimţire ciudată. Dar am spus că totul va fi ok şi că nu se va mai întâmpla nimic nou.
    Ajunsesem la ideea: „Eu merg la înmormântări şi la pomeni, iar alţii se duc la mare şi la munte.” Life = Bitch.
  • Colac peste pupăză, nimic nu a fost ok. Din contra – totul începea să fie muuult mai de câcat. Nu trece o săptămână şi îmi moare bunica. Que? Vacanţă de vară? Fără stres? Ce termeni sunt aceştia? Şi dăi iar cu bocit, cu aduceri aminte, cu imagini idioate care îmi vor rămâne întipărite pe viaţă pe retină. Ce se poate mai rău de atât? De ce rele mai pot avea parte.
    Se fac în curând 40 de zile de la moartea mamei prietenului meu. Mă bucur că am cunoscut-o şi că am putut îmbrăţişa-o strâns.
    Se vor face alte 40 de zile de la moartea bunicii mele. Mă bucur că am strâns-o în braţe cu câteva zile înainte de a ne părăsi şi că am sărutat-o pe obrajii trecuţi de vreme şi de chin. Prăjiturele bune şi mult haz în casa ei – împreună cu verişorii am ştiut să mă distrez în mica căsuţă. Sentimentul de împlinire şi-a făcut loc în inima mea. A fost o copilărie frumoasă, fără tehnologie. Fructe, mult alergat prin curte şi aer curat. Că doar asta ne atrage la „viaţa la ţară”.

84


Şi o bate vântul, intens, 

Şi aşteaptă să o vezi,

să o diferenţiezi…

să o dezmierzi 

cu alte tale buze verzi.

Buze crude, diafane

cu idei liniştitoare.

E acel…

… „Te iubesc”.

Uneori spus cu jumătate de gură. Alteori, din toată inima şi cu tot dorul colectat de pe toată plantea. Dar azi, acum, este şi a fost spus cu tot corpul şi tot sufletul meu. A fost acea speranţă care atârnă de un fir de praf şi de o zi distanţă până la revedere. Acel „te iubesc” spus ca la 14-15 ani, când toată lumea se învârte în jurul partenerului şi când efectiv stai toată ziua şi te gândeşti la el.

Dar este şi acel „ai grijă de tine”, „ai mâncat?” sau „te rog eu să mai dormi”. Acea nelinişte sufletească care mă cuprinde când ştiu că este într-un alt oraş, unul mare, în care (la naiba) se poate pierde (cât de cât), când este şi distrat dar şi mort de oboseală.

Este acel sentiment de vinovăţie căci nu sunt cu el. Singurel, prin acea turmă de oi. Poate simt nevoia să îl ţin strâns în braţe şi să mă sărute pe frunte. Poate simt nevoia să îl gâdil şi să îl alint.

Este acel moment în care lacrimile curg şiroaie şi simt că această persoană m-a ajutat foooarte mult să mă dezvolt ca om. Pot comunica mai uşor, îmi pot spune părerile indiferent dacă adevărul doare sau nu şi mă pot uita în oglindă, spunând că sunt mulţumită de ceea ce văd.


E acel moment în care m-aş teleporta chiar în braţele lui.

Loc rezervat! Ocoliţi.

Orice licean are tupeu de când îi creşte primul floc pe moacă.
Orice licean are tupeu din momentul în care îl racolează partidul şi se crede mare conducător.
Orice licean are tupeu din momentul în care intră la facultate şi se crede cel mai mare ca vârstă, negândindu-se că sunt alţii cu mult mai mulţi ani decât el care au mult mai mult creier.
Eiii… de aceea îmi urăsc eu 60% dintre „colegi”. Pentru că fac parte din aceste puţine categorii enumerate.
Hopa partidul, hopa pupincurismul! Hai să ridicăm proştii-n slăvi, iar pe deştepţi să îi târâm în noroi. Şi când s-o întoarce roata… Ahhhh! 666 what’s uuuup! 🙂
Ştiţi şi voi ce înseamnă „coleg”. Mulţi îl deţineţi în vocabular şi jonglaţi cu el în multe moduri superbe. Dar eu ce să zic… Parcă l-aş elimina din al meu vocabular până mă voi angaja. Ce să mai spun de „lucrul în echipă” şi „cooperare”.
Mulţi  merg pe premisa: ori te hlizeşti toată ziua cu noi şi te plângi că nu ai avut timp să te machiezi la 7 dimineaţa, ori eşti „târât” prin gurile tuturor tutuniştilor şi mâncat de dos până la ultima bucăţică.
Dar helloooo! Al meu creşte mereu! Aşa că, dragilor, vă urez spor la înfulecat.
E mai frumos să îmi văd de treabă decât să stau la bârfă şi să beau cafele prin pub-uri toată ziua.

Doar câteva minute

Sunt studentă la „calculatoare şi tehnologia informaţiei”. Viitorii „ciudăţei” care stau numai în faţa calculatorului. Fals. Înfine…
Studentă fiind în anul I, avem parte de o gamă diversificată de materii, printre care şi o minune numită „tehnici de comunicare”. Sunt printre puţinii studenţi încântaţi de faptul că mai putem învăţa şi altceva. Daaaar – al nostru profesor de seminar ne-a pus să realizăm o prezentare pe o anumite platformă (prezi se numeşte). Domeniul? Clar IT. Putem scrie despre orice. Am ales să realizez prezentarea împreună cu o colegă nouă în blogosferă: Lola îi spunem noi, colegii. Tema? Blogging. Combinăm utilul cu plăcutul.

Şi mie, cum îmi place să scot în evidenţă opiniile celor din jur, vă adresez una, două, trei etc întrebări:

  • De ce blogging?
  • De ce un blog şi nu o carte?
  • Avantaje / dezavantaje?
  • Ce le recomanzi celor care doresc să intre în „horă”?

Menţionez că părerile dumneavoastră vor apărea în prezentarea noastră.

One year

Şi când ridic bărbia,
Te zăresc în a ta splendoare
Şi îţi şoptesc cu ochii-nlăcrimaţi
Că pe cer, doar tu răzbaţi

 

iivluFotografie-0001

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: