20160807_092242

Anunțuri

Punct şi de la capăt!

One day can change everything…


Ajunsesem la fotografia numărul 84… 84 de plăceri. „84 de infinităţi” de zâmbete la fiecare fotografie. Dar la final, e doar un număr. Unul care va fi întrecut şi uitat. La urma urmei, rămâne bucuria şi scânteia din ochi.

Fotografia, pentru mine, reprezintă o porţiţă de scăpare dintre cele rele. Ceva de moment. Nu voi putea uita niciodată toate cele urâţele (ştiu…sună ciudat) care şi-au făcut casă în viaţa mea în mai puţin de o lună. Nu aveam idei. Nu aveam chef de citit (ceea ce e destul de grav şi la care trebuie lucrat), de ascultat muzică sau de comunicat cu oamenii. M-am rezumat la familie şi iubitul meu. Am făcut în aşa fel încât să nu îmi spăl rufele în public, dar parcă simt că explodez.

  • Totul a început fix acum o lună când mama prietenului meu a decedat (menţionez că el are doar 23 de ani) – unii vor spune că e ceva normal şi că va trece, alţii vor spune doar un simplu „îmi pare rău”. Eu îi spun zilnic că a păţit-o prea devreme şi că îi voi fi alături. Datorită faptului că eu ţin mult la el şi îi vreau tot binele din lume, situaţia m-a afectat foarte mult dar nu l-am lăsat pe el să vadă. E oribil să vezi un omuleţ sleit de puteri, cu mii de griji în spate pentru că viaţa abia a început pentru el, la mormântul mamei lui, vorbindu-i. Nu e aşa uşor… ştiu. Dar nu se putea altfel? De ce omul trebuie să primească asemenea lovituri? Am mii de întrebări, la care nu există răspunsuri… De ce?
  • La două săptămâni, moare mama unei prietene de familie. Cu toate acestea, aveam o presimţire ciudată. Dar am spus că totul va fi ok şi că nu se va mai întâmpla nimic nou.
    Ajunsesem la ideea: „Eu merg la înmormântări şi la pomeni, iar alţii se duc la mare şi la munte.” Life = Bitch.
  • Colac peste pupăză, nimic nu a fost ok. Din contra – totul începea să fie muuult mai de câcat. Nu trece o săptămână şi îmi moare bunica. Que? Vacanţă de vară? Fără stres? Ce termeni sunt aceştia? Şi dăi iar cu bocit, cu aduceri aminte, cu imagini idioate care îmi vor rămâne întipărite pe viaţă pe retină. Ce se poate mai rău de atât? De ce rele mai pot avea parte.
    Se fac în curând 40 de zile de la moartea mamei prietenului meu. Mă bucur că am cunoscut-o şi că am putut îmbrăţişa-o strâns.
    Se vor face alte 40 de zile de la moartea bunicii mele. Mă bucur că am strâns-o în braţe cu câteva zile înainte de a ne părăsi şi că am sărutat-o pe obrajii trecuţi de vreme şi de chin. Prăjiturele bune şi mult haz în casa ei – împreună cu verişorii am ştiut să mă distrez în mica căsuţă. Sentimentul de împlinire şi-a făcut loc în inima mea. A fost o copilărie frumoasă, fără tehnologie. Fructe, mult alergat prin curte şi aer curat. Că doar asta ne atrage la „viaţa la ţară”.

84


Şi o bate vântul, intens, 

Şi aşteaptă să o vezi,

să o diferenţiezi…

să o dezmierzi 

cu alte tale buze verzi.

Buze crude, diafane

cu idei liniştitoare.

Eu nu renunţ!

(…)  La ciocolată!
Clar. La ciocolată nu voi renunţa niciodată. Hmm… Ba da: dacă aş da-o-n diabet (sper să nu).
Sau la îngheţata la dozator. O minunăţie! Raiul pe pământ! Îmi face ziua mai bună!
Dar nici la covrigeii cu telemea.
Stai că mai am o idee! Pufuleţii! Respectiv pufuleţii Gusto. Cei simpli. Aşa zisa „mămăligă” nici nu îngraşă, nici nu te omoară. Şi mai ţin şi de foame.
Nu renunţ nici la cornurile Magic (alea cu ambalaj albastruuuu).


Eu salivez. Tu?


Şi stagnând tot pe această ramură, acum mi-au venit în cap celebrele „poale-n brâu” – moldovenii ştiu despre ce vorbesc. Ahh. Şi ce bune ar fi acum… Brânză dulce, aluat pufos şi zahăr pudră pe deasupra.
Să nu uităm de faguri şi nuci. Cu ciocolată la mijloc, merge perfect.

Dar acum gata. Tac. Nu mai vorbesc despre mâncare (nici măcar nu am vorbit mult despre dânsa).
Eu nu renunţ nici la facultate, nici la viaţa socială şi nici la prietenul meu.
Nu renunţ nici la blog şi nici la muzică. Fără muzică, mor aici. Pic lată şi nu mă mai ridic din pat până nu aud o melodie pe care o ador. Nici cu macaraua nu mă ridici. Şi nu glumesc.


Tu la ce nu renunţi? 

E acel…

… „Te iubesc”.

Uneori spus cu jumătate de gură. Alteori, din toată inima şi cu tot dorul colectat de pe toată plantea. Dar azi, acum, este şi a fost spus cu tot corpul şi tot sufletul meu. A fost acea speranţă care atârnă de un fir de praf şi de o zi distanţă până la revedere. Acel „te iubesc” spus ca la 14-15 ani, când toată lumea se învârte în jurul partenerului şi când efectiv stai toată ziua şi te gândeşti la el.

Dar este şi acel „ai grijă de tine”, „ai mâncat?” sau „te rog eu să mai dormi”. Acea nelinişte sufletească care mă cuprinde când ştiu că este într-un alt oraş, unul mare, în care (la naiba) se poate pierde (cât de cât), când este şi distrat dar şi mort de oboseală.

Este acel sentiment de vinovăţie căci nu sunt cu el. Singurel, prin acea turmă de oi. Poate simt nevoia să îl ţin strâns în braţe şi să mă sărute pe frunte. Poate simt nevoia să îl gâdil şi să îl alint.

Este acel moment în care lacrimile curg şiroaie şi simt că această persoană m-a ajutat foooarte mult să mă dezvolt ca om. Pot comunica mai uşor, îmi pot spune părerile indiferent dacă adevărul doare sau nu şi mă pot uita în oglindă, spunând că sunt mulţumită de ceea ce văd.


E acel moment în care m-aş teleporta chiar în braţele lui.

Bad „gărl”

Yes!
This is me and this is it.


Sunt acea fată care nu stă să le sufle tuturor în ceafă.
Sunt acea fată care nu pupă-n cur din minut în minut pentru a obţine tot ce crede ea că i se cuvine. (Este o vorbă: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă-n traistă.)
Sunt acea fată care stă şi analizează înainte de a spune ceva, mai exact care nu aruncă vorbe-n vânt.
Sunt acea fată care se foloseşte doar de creierul cu care a fost înzestrată pentru a ajunge departe şi pentru a depăşi obstacolele.
Sunt acea fată care nu umblă cu nasul pe sus. Din contră…uneori parcă stau prea mult cu capul în pământ – aşa merg pe stradă.
Sunt acea fată care nu îşi umple şifonierul cu mii de haine, ci îşi umple creierul cu „tone” de informaţii. Locurile de unde procur aceste informaţii se numesc: site-uri faine de pe internet, biblioteci, librării şi chioşcuri de ziare. Mai nou, îmi scot la imprimantă joculeţele numite Sudoku (sper că am pasionaţi prin listă).
Sunt acea fată care citeşte în autobuz.
Sunt acea fată care vorbeşte despre orice, iar dacă nu ştiu, întreb şi cer detalii. De toate pentru toţi mai exact: de la literatură, ştiinţă, până la lucruri „anormale” (pentru unii): subiecte cu tentă sexuală – şi jucăuşe şi ieşite din comun. La urma urmei, aşa ne-am născut şi aşa dăm şi noi naştere. Pudică? Deloooc. Arăt, spun şi discut. Doreşti detalii?
Sunt acea fată care în momentele în care este tachinată, ciupeşte şi zgârie. Uneori mai scot şi colţii. Şi sunt ascuţiţi! Iar când bag unghiile, se lasă cu vărsarea  unei cantităţi infime de sânge.
Sunt acea fată pe care dacă o bagi în seamă din an în paşte, îţi dă cu flit imediat. Nici nu stau la discuţii! Nici de sănătate nu te las să mă întrebi. De ce? Păi de chitară albastrăăă.
Sunt acea fată care refuză să facă toată treaba. (şi aici puteţi interpreta cât vă ţin sertăraşele creierului)
Sunt acea fată care preferă să citească un roman, decât 40 de poezii.
Sunt acea fată care te înjură dacă te holbezi la ea.
Sunt acea fată care nu concepe să fie pâsâită sau strigată pe stradă cât îi ţin plămânii pe ceilalţi. Mă transform într-o leoaică în acele momente.
Sunt acea fată care ştie să ademenească tot ce întoarce capul după ea.


                        Diana, îmi pare bine, din nou. Dar acum, un nou ambalaj, un nou caracter.
Alte idei şi alte intenţii. Nu am aşteptări, am principii. Nu mai aştept să pice din cer, ci acţionez.

Loc rezervat! Ocoliţi.

Orice licean are tupeu de când îi creşte primul floc pe moacă.
Orice licean are tupeu din momentul în care îl racolează partidul şi se crede mare conducător.
Orice licean are tupeu din momentul în care intră la facultate şi se crede cel mai mare ca vârstă, negândindu-se că sunt alţii cu mult mai mulţi ani decât el care au mult mai mult creier.
Eiii… de aceea îmi urăsc eu 60% dintre „colegi”. Pentru că fac parte din aceste puţine categorii enumerate.
Hopa partidul, hopa pupincurismul! Hai să ridicăm proştii-n slăvi, iar pe deştepţi să îi târâm în noroi. Şi când s-o întoarce roata… Ahhhh! 666 what’s uuuup! 🙂
Ştiţi şi voi ce înseamnă „coleg”. Mulţi îl deţineţi în vocabular şi jonglaţi cu el în multe moduri superbe. Dar eu ce să zic… Parcă l-aş elimina din al meu vocabular până mă voi angaja. Ce să mai spun de „lucrul în echipă” şi „cooperare”.
Mulţi  merg pe premisa: ori te hlizeşti toată ziua cu noi şi te plângi că nu ai avut timp să te machiezi la 7 dimineaţa, ori eşti „târât” prin gurile tuturor tutuniştilor şi mâncat de dos până la ultima bucăţică.
Dar helloooo! Al meu creşte mereu! Aşa că, dragilor, vă urez spor la înfulecat.
E mai frumos să îmi văd de treabă decât să stau la bârfă şi să beau cafele prin pub-uri toată ziua.

Doar câteva minute

Sunt studentă la „calculatoare şi tehnologia informaţiei”. Viitorii „ciudăţei” care stau numai în faţa calculatorului. Fals. Înfine…
Studentă fiind în anul I, avem parte de o gamă diversificată de materii, printre care şi o minune numită „tehnici de comunicare”. Sunt printre puţinii studenţi încântaţi de faptul că mai putem învăţa şi altceva. Daaaar – al nostru profesor de seminar ne-a pus să realizăm o prezentare pe o anumite platformă (prezi se numeşte). Domeniul? Clar IT. Putem scrie despre orice. Am ales să realizez prezentarea împreună cu o colegă nouă în blogosferă: Lola îi spunem noi, colegii. Tema? Blogging. Combinăm utilul cu plăcutul.

Şi mie, cum îmi place să scot în evidenţă opiniile celor din jur, vă adresez una, două, trei etc întrebări:

  • De ce blogging?
  • De ce un blog şi nu o carte?
  • Avantaje / dezavantaje?
  • Ce le recomanzi celor care doresc să intre în „horă”?

Menţionez că părerile dumneavoastră vor apărea în prezentarea noastră.

One year

Şi când ridic bărbia,
Te zăresc în a ta splendoare
Şi îţi şoptesc cu ochii-nlăcrimaţi
Că pe cer, doar tu răzbaţi

 

iivluFotografie-0001

Ce „icrele meu pané” să fac?

De ceva timp încoace, trec printr-o schimbare (să spunem) radicală!
Îmi pasă de hainele pe care le pun pe mine, mă machiez mai puţin şi am grijă ce mănânc. Dar cele mai importante sunt modul de gândire şi comportamentul.Nu mă ascund după degeţel şi spun absolut tot verde-n faţă.


„Adevărul doare, dar tre’ să fii tare,
Pentru că speranţă e ultima care moare.”


Că insult sau nu, „vărs” tot. Nu mai suport să fiu drăguţă cu toţi, să zâmbesc tâmp şi să înghit toate figurile colegilor (în special). Nu mai suport toanele îndelungate şi modurile bădărăneşti ale unora de a-şi vărsa nervii pe mine. Ori intră-n horă şi se comportă precum creaturile civilizate, ori abandonează oraşul şi se mută în junglă.
Nesimţirea este mare, iar eu nu o pot tolera. Nu se spune că dacă îl respecţi pe cel de lângă tine înseamnă, în primul rând că te respecţi pe tine?! Nu? Nu? Hm…această vorbă din păcate, se pliază pe foarte puţini oameni.


„Oameni, puiule… Oameni… De aceştia trebuie să te fereşti…”


Societatea este într-o continuă schimbare şi din păcate, trebuie să o urmez. Acesta este mersul firii şi dacă vreau să evoluez, merg şi după „turmă”. Dar mare grijă după care „turmă”. E complicat şi de asemenea, îmi complic şi eu drumul vieţii. Busola nu îmi mai arată pucntele cardinale corect, soarele aleargă pe cer şi nu mai ştiu în ce moment al zilei ne aflăm, iar păsările „cântă” de zor. E o zarvă totală, în această junglă umană, unde oamenii în loc de flori îţi oferă un cuţit.
Insipizi.
Incolori.
Inodori.

Umanitate„, unde eşti?

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: