Reîncarnare

Obosită şi încruntată, am strâns genunchii uşor, la gât. Mi-am lăsat pletele să alunece leneşe pe umeri, în bătaia vântului.

Doar brăduţul îmi mai oferea sprijin. Un viitor bărbat, a cărui coloană vertebrală ar putea suporta orice. Chiar şi plânsul neîncetat al unei sirene.

Strângeam pumnii şi plângeam. Ochii umezi şi un glas în subconştient care mă îndeamnă să mă liniştesc. Dar de ce aş face asta? De ce să nu mă exteriorizez. Aş vrea să plâng până aş leşina… Aş vrea să plâng până când nu aş mai avea un gram de apa în organism…

Vântul adie cu drag si mă alină. O frunzuliţă se împiedică de chipul meu. Păsările pleacă, iar eu rămân aici. Vreau să învăţ să patinez pe nori. Vreau să îl salut de sus, sub altă formă.

Aş fi preferat să dispar. Aş fi preferat să mă transform într-o picătură de ploaie şi să exist sub altă mărime în tot acel ciclu al naturii. Aă fi salutat mii de oameni, de flori, de animăluţe şi de poteci. Aş fi făcut îndrăgostiţii să zâmbească şi  să danseze împreună cu mine şi cu familia mea.

Aş căuta chipul tău peste mii de mări şi zări. L-aş colinda şi l-aş cuceri. Aşa cum ochii tăi îi caută pe ai mei… Aşa cum mâinile ni s-au împreunat iar timpul a stat în loc. De nu te voi găsi, te voi strigă – poate mă vei auzi şi mă vei afla.

Oferă-mi viaţă şi credinţă în iubire şi în ziua de mâine. Încălzeşte-mi ochii şi aprinde-i.

1431034252164

E prea îndrăgostită

Hmmm… Unde e Diana neînfricată pe care o ştiam eu?


E prea îndrăgostită ca să mai fie.
E vulnerabilă.
E tristă.
Este marioneta sentimentelor.


Uite cum trec
nenorocitele secunde,
şi se refac,
În al nopţii declic.

Uşor, lin şi suav
se transformă
şi mă aruncă
Într-o horă nebună.

„Simfonia” naturii

Această prezentare necesită JavaScript.

E ţara în care locuieşti. De ce nu profiţi de minunăţiile ei? *Eu momentan nu prea fac asta, dar urmează. Rucsacul, hainele, păpica, beţele de trekking şi dă-i bice.
Până atunci, vizitează-l pe Ioan Stoenică: youtube, facebook şi pe al său blog.

*Pozele au fost realizate de către prietenul meu (postate cu acordul său).
Locaţie: drumuri marcate între Slănic Moldova şi Şandru Mare😀

1977044_1571210746440652_8665332068851881057_n

A-Moooor

Stinge lumina şi întinde-te. Meditează în acele 10 secunde până să te pui în pat. Ce s-a întâmplat? E vid, nu? E faină senzaţia? Nuu. Nu aş mai exista în acel „vid”. Dar nu uit de existenţa ta şi rămân aici.

Urmează să îţi ofer mii de îmbrăţişări fierbinţi. Unul peste altul, facem cu schimbul.”Împărţim” sarcinile şi ne ţinem treji. Săruturi pasionale şi gemete prelungite. Plete-n vânt. Dulceaţa tinereţii ni se citeşte pe chip. Zâmbete şi sclipici în ochi.

Păcătuim secundă de secundă. Luminile sunt stinse, iar Luna ne bate uşor în geam.

Îţi sărut ochii, gura şi buzele. Te sărut cu totul, peste tot. Facem ce ne place. Mâinile-ţi alunecă pe spatele meu şi îmi masezi coapsele. Foarte uşor mă iei în braţe şi mă ridici. Întorcându-mă uşor, mă redescoperi. Dar nu ca o simplă cărniţă, ci ca vibraţii şi dorinţă.

Devenisem femeie în braţele tale, nu ai uitat, nu? Şi excelez. Îţi demonstrez toate spusele mele şi rămân pe poziţii. Uuh…ce poziţii!

Nu scriem vreun roman sau vreo carte de poezii. Avem fetish-uri, dar nu usturătoare. Ne iubim, dar nu doar prin intermediul cuvintelor. Ne demonstrăm asta în fiecare secundă.

Stau în braţele tale, goală. Dezbrăcată de inhibiţii şi de frici. Am aruncat ruşinea şi fac tot ce îmi trece prin cap.

you-son-of-a-bitch_o_234400

Etape

Ce etape? Ale vieţii?! Ale şcolarizării?! Se pot pune şi acestea la cale.
De ceva timp, am început să mă tot plâng că nu îmi pot face şi eu o prietenă-două mai cumsecade (fără să mă mănânce de dos pe la spate). Dar asta nu e de azi, de ieri… Este de ani buni! Hai să spunem că e de când am început liceul, de prin 2009-2010. Mna…colectiv nou, temperamente noi şi sfintele figuri de liceu. Eu am fost mai mereu chill şi mi-a plăcut ca atunci când dau o sarcină, să fie luată în serios. De aici, cei din jur mă etichetau ca fiind „dictatoare”. Astfel, treptat, am început să îmi văd de treabă şi să mă distanţez de maimuţicile care nu ştiau ce înseamnă să îi spui cuiva verde-n faţă părerea ta. Tot în liceu, m-am apropiat de o domnişoară despre care pot spune acum că nu ştiu nimic. Înafară de minciuni, nu cred că mai ştia să spună ceva. Dacă bârfeam vreo colegă în prezenţa ei, afla toată lumea ce am spus eu. Great!
De ce nu am reuşit în liceu?
1. Pentru că nu mi-am pus unghii cu gel?
2. Pentru că nu îmi făceam părul cu placa?
3. Pentru că nu mergeam la balurile bobocilor?
4. Pentru că nu ieşeam în club?
5. Pentru că nu pupam în fund profesorii? (sorry de limbaj, dar ştiţi că aşa se practică)
6. Pentru că nu dansam pe toate manelele posibile în pauze? – preferam să îmi bag căştile-n urechi
7. Pentru că … ceee?

Acum na… facultate. Trec anul 2. Alte figuri, alte poveşti. Aici, am comunicat mai mult cu băieţii decât cu fetele. Mai o glumă deocheată, mai o discuţie serioasă (şi nu despre noile tendinţe în make-up), mai o măslină, mai o căpşună. Pe când don’şoarele, preferă să discute numai despre: pantofiori şi unghiuţeeee. Nu port pantofi, iar unghiile mi le fac singură. Şi dacă vreau un nou fard, mă duc singură prin magazine. Poşetuţa îmi lipseşte, iar părul tot nu mi-l fac cu placa. În club tot nu merg căci ar însemna să dau bani pe ceva ce nu îmi place. Cărţi citesc, deci biblioteca o vizitez des (fooooarte – în comparaţie cu alte domnişoare). Când vreau să ascult muzică, tot căştile sunt puse în funcţiune.

De ce nu îmi pot face şi eu prietene? Nu vreau fete-băieţi; vreau doar ceva cu bun simţ. O don’şoară care să nu discute toată ziua despre make-up, despre madame de la 3 sau care să se creadă cu nasul pe sus. Vreau să fac o glumă mai porno, vreau să dezbat discuţii din toate domeniile şi să râd cu gura până la urechi. P.s: nu numai o glumiţă porno – zeci (şi totuşi, de multe ori nu mă dau înlături).

 

Măi fată, tu exişti? 

large (1)

Punct şi de la capăt!

One day can change everything…


Ajunsesem la fotografia numărul 84… 84 de plăceri. „84 de infinităţi” de zâmbete la fiecare fotografie. Dar la final, e doar un număr. Unul care va fi întrecut şi uitat. La urma urmei, rămâne bucuria şi scânteia din ochi.

Fotografia, pentru mine, reprezintă o porţiţă de scăpare dintre cele rele. Ceva de moment. Nu voi putea uita niciodată toate cele urâţele (ştiu…sună ciudat) care şi-au făcut casă în viaţa mea în mai puţin de o lună. Nu aveam idei. Nu aveam chef de citit (ceea ce e destul de grav şi la care trebuie lucrat), de ascultat muzică sau de comunicat cu oamenii. M-am rezumat la familie şi iubitul meu. Am făcut în aşa fel încât să nu îmi spăl rufele în public, dar parcă simt că explodez.

  • Totul a început fix acum o lună când mama prietenului meu a decedat (menţionez că el are doar 23 de ani) – unii vor spune că e ceva normal şi că va trece, alţii vor spune doar un simplu „îmi pare rău”. Eu îi spun zilnic că a păţit-o prea devreme şi că îi voi fi alături. Datorită faptului că eu ţin mult la el şi îi vreau tot binele din lume, situaţia m-a afectat foarte mult dar nu l-am lăsat pe el să vadă. E oribil să vezi un omuleţ sleit de puteri, cu mii de griji în spate pentru că viaţa abia a început pentru el, la mormântul mamei lui, vorbindu-i. Nu e aşa uşor… ştiu. Dar nu se putea altfel? De ce omul trebuie să primească asemenea lovituri? Am mii de întrebări, la care nu există răspunsuri… De ce?
  • La două săptămâni, moare mama unei prietene de familie. Cu toate acestea, aveam o presimţire ciudată. Dar am spus că totul va fi ok şi că nu se va mai întâmpla nimic nou.
    Ajunsesem la ideea: „Eu merg la înmormântări şi la pomeni, iar alţii se duc la mare şi la munte.” Life = Bitch.
  • Colac peste pupăză, nimic nu a fost ok. Din contra – totul începea să fie muuult mai de câcat. Nu trece o săptămână şi îmi moare bunica. Que? Vacanţă de vară? Fără stres? Ce termeni sunt aceştia? Şi dăi iar cu bocit, cu aduceri aminte, cu imagini idioate care îmi vor rămâne întipărite pe viaţă pe retină. Ce se poate mai rău de atât? De ce rele mai pot avea parte.
    Se fac în curând 40 de zile de la moartea mamei prietenului meu. Mă bucur că am cunoscut-o şi că am putut îmbrăţişa-o strâns.
    Se vor face alte 40 de zile de la moartea bunicii mele. Mă bucur că am strâns-o în braţe cu câteva zile înainte de a ne părăsi şi că am sărutat-o pe obrajii trecuţi de vreme şi de chin. Prăjiturele bune şi mult haz în casa ei – împreună cu verişorii am ştiut să mă distrez în mica căsuţă. Sentimentul de împlinire şi-a făcut loc în inima mea. A fost o copilărie frumoasă, fără tehnologie. Fructe, mult alergat prin curte şi aer curat. Că doar asta ne atrage la „viaţa la ţară”.
wp-image-912336335jpg.jpeg

84


Şi o bate vântul, intens, 

Şi aşteaptă să o vezi,

să o diferenţiezi…

să o dezmierzi 

cu alte tale buze verzi.

Buze crude, diafane

cu idei liniştitoare.