Punct şi de la capăt!

One day can change everything…

---

Ajunsesem la fotografia numărul 84… 84 de plăceri. „84 de infinităţi” de zâmbete la fiecare fotografie. Dar la final, e doar un număr. Unul care va fi întrecut şi uitat. La urma urmei, rămâne bucuria şi scânteia din ochi.

Fotografia, pentru mine, reprezintă o porţiţă de scăpare dintre cele rele. Ceva de moment. Nu voi putea uita niciodată toate cele urâţele (ştiu…sună ciudat) care şi-au făcut casă în viaţa mea în mai puţin de o lună. Nu aveam idei. Nu aveam chef de citit (ceea ce e destul de grav şi la care trebuie lucrat), de ascultat muzică sau de comunicat cu oamenii. M-am rezumat la familie şi iubitul meu. Am făcut în aşa fel încât să nu îmi spăl rufele în public, dar parcă simt că explodez.

• Totul a început fix acum o lună când mama prietenului meu a decedat (menţionez că el are doar 23 de ani) – unii vor spune că e ceva normal şi că va trece, alţii vor spune doar un simplu „îmi pare rău”. Eu îi spun zilnic că a păţit-o prea devreme şi că îi voi fi alături. Datorită faptului că eu ţin mult la el şi îi vreau tot binele din lume, situaţia m-a afectat foarte mult dar nu l-am lăsat pe el să vadă. E oribil să vezi un omuleţ sleit de puteri, cu mii de griji în spate pentru că viaţa abia a început pentru el, la mormântul mamei lui, vorbindu-i. Nu e aşa uşor… ştiu. Dar nu se putea altfel? De ce omul trebuie să primească asemenea lovituri? Am mii de întrebări, la care nu există răspunsuri… De ce?
• La două săptămâni, moare mama unei prietene de familie. Cu toate acestea, aveam o presimţire ciudată. Dar am spus că totul va fi ok şi că nu se va mai întâmpla nimic nou.
  Ajunsesem la ideea: „Eu merg la înmormântări şi la pomeni, iar alţii se duc la mare şi la munte.” Life = Bitch.
• Colac peste pupăză, nimic nu a fost ok. Din contra – totul începea să fie muuult mai de câcat. Nu trece o săptămână şi îmi moare bunica. Que? Vacanţă de vară? Fără stres? Ce termeni sunt aceştia? Şi dăi iar cu bocit, cu aduceri aminte, cu imagini idioate care îmi vor rămâne întipărite pe viaţă pe retină. Ce se poate mai rău de atât? De ce rele mai pot avea parte.
  Se fac în curând 40 de zile de la moartea mamei prietenului meu. Mă bucur că am cunoscut-o şi că am putut îmbrăţişa-o strâns.
  Se vor face alte 40 de zile de la moartea bunicii mele. Mă bucur că am strâns-o în braţe cu câteva zile înainte de a ne părăsi şi că am sărutat-o pe obrajii trecuţi de vreme şi de chin. Prăjiturele bune şi mult haz în casa ei – împreună cu verişorii am ştiut să mă distrez în mica căsuţă. Sentimentul de împlinire şi-a făcut loc în inima mea. A fost o copilărie frumoasă, fără tehnologie. Fructe, mult alergat prin curte şi aer curat. Că doar asta ne atrage la „viaţa la ţară”.